Cuvânt înainte

M-am gândit mult zilele astea dacă să încep să-mi pun gândurile pe o hârtie, fie ea şi electronică, şi am ajuns la concluzia că, din moment ce nu mă spovedesc, un confesionar virtual este cel mai bun lucru pentru mine în momentul de faţă. Probabil te-ai gândit că sunt lipsit de maniere fiindcă nu m-am prezentat, aşa cum era politicos - ai dreptate, dar numai parţial, fiindcă aceste cuvinte vin direct din profunzimile sau chiar suprafaţa superficială a minţii mele care nu are statut de individ. O imaginez ca pe o forma falică (şi nu numai pentru mine, ci pentru oricare mascul), care işi permite să emită orice ipoteză, orice afirmaţie, drept adevăr universal valabil şi pe care, dacă ar poseda un cur, ar simţi o titanică durere fix în zona respectivă referitor la părerile tale.

Am totuşi o introducere în temă: ăsta este blogul meu. Nu este cenzurat, nu funcţionează în limitele nici unui sistem cunoscut de omenire şi nu-i pasă dacă îţi răspund la salut cu o înjuratură. Dacă-l citeşti, o faci fiindcă vrei, nu fiindcă te obligă cineva, aşa că în momentul în care ai impresia că un neuron îţi şopteşte să consideri a tasta vreun sfat sau vreun reproş, opreşte-te. Părerea ta este absolut şi definitiv irelevantă pentru mine; eu sunt stăpânul absolut al acestui domeniu, pe care am să-l împodobesc cu cele mai şocante şi scârboase gânduri, indiferent de ce crezi sau iţi doreşti tu. De ce? Fiindcă pot, fiindcă am acest drept şi fiindcă cineva trebuie să recunoască, în numele bărbaţilor din lumea asta, anumite lucruri pe care falsa pudicitate a societăţii le împiedică a ieşi la lumină şi a fi confirmate. În mod paradoxal, chiar voi face un efort pentru a spune lucrurile aşa cum sunt... E normal bănuiesc - nimeni nu se simte comfortabil sub patrafirul popii...